Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Adăugat pe Ian 14, 2015 in Psalmi interpretaţi | 0 comentarii

Psalm 1, versetul 2

Psalm 1, versetul 2

Şi în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.

Primul verset, continuare

În special Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra celor trei statuturi care pot reprezenta bărbatul necredincios, bărbatul care nu e fericit: în sfat cu necredincioşii, pe/în calea păcătoşilor, pe scaunul hulitorilor, al batjocoritorilor, al ucigaşilor.

Sfatul este înţelepciunea. Hristos este înţelepciunea. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că diavolul întotdeauna Îl imită pe Dumnezeu. Aşa se întâmplă şi cu cele trei demnităţi arhiereşti pe care le avea Mântuitorul, dar pe care Dumnezeu ni le-a redat nouă: proorocia, preoţia şi Împărăţia. Hristos a fost şi profet (înţelept, sfetnic), şi preot (singurul şi unicul mijlocitor al nostru în faţa lui Dumnezeu), totodată a fost şi Împărat şi continuă să fie. Dar diavolul, fiind plictisitor şi niciodată creativ în adevăratul sens al cuvântului, Îl imită în mod viclean pe Dumnezeu. Prin urmare, în loc să îl cheme pe om la aceste trei demnităţi, la sfat, înţelepciune şi Împărăţie, el e sfătuitorul răului, calea spre cădere şi scaunul hulitorilor, care înseamnă tron, putere, împărăţie.

Sfatul Mântuitorului versus sfatul diavolului

Împăratul este Hristos, dar diavolul Îl imită pe Hristos şi astfel îl cheamă pe om, îl înşală făcându-l să creadă că îi dă putere aici pe pământ, îi dă stăpânire împreună cu hulitorii, cu batjocoritorii, împreună cu aceia care acum par de temut. În general, cei care ştiu să batjocorească, să hulească şi să ucidă sunt cei care stăpânesc pe pământ şi care o fac în taină sau pe faţă, sunt cei care ştiu să câştige puterea vremelnică de pe pământ. Pe acest scaun al hulitorilor şi al batjocoritorilor nu stă nici Dumnezeu şi nu stau nici credincioşii. El ne cheamă la Scaunul Împărăţiei, să împărăţim lumea lui Dumnezeu, să fim iarăşi împăraţi aşa cum ne-a zidit El peste făptură.

Prin sfat, cale şi scaun putem observa două înţelesuri opuse; pe de o parte, înţelegem sfetnicul cel rău (diavolul), calea cea rea, scaunul pierzaniei la care ne cheamă diavolul, iar pe de altă parte, ne aducem aminte de adevărata Cale, de adevăratul Sfătuitor şi Învăţător al nostru, de adevăratul Tron şi Împărat. Hristos este profetul, proorocul, pedagogul, însoţitorul, sfătuitorul. Hristos este Calea cea adevărată, mijlocitorul şi uşa. Hristos este atât Calea adevărată spre Dumnezeu, cât şi mijlocitorul pe această Cale a lui Dumnezeu cu noi. El mijloceşte să ajungem până la capăt, El este uşa prin care intrăm: Eu sunt uşa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla (Ioan 10: 9). E vorba despre cele trei demnităţi dumnezeieşti până la urmă: prima este profeţia la care ne cheamă Dumnezeu, adică sfătuirea, înţelepciunea, a doua este preoţia, mijlocirea, calea, uşa, iar a treia este împărăţia, regalitatea.

Al doilea verset – cele două trepte ale binelui

Fericirea nu se limitează nici măcar la a nu face răul, la a nu merge în calea răului. Nu putem dobândi fericirea numai prin a nu face rău, ci trebuie să şi începem să facem ceva. Cu alte cuvinte, şi participarea la bine face parte din a găsi calea spre fericirea desăvârşită, pe care nu o are decât cel care trece dincolo, fericirea mântuirii, fericirea fără de frică sau tulburare. Nu e destul numai a nu face răul şi a ne feri de el, aşa cum se zice în Psalmul 23: Fereşte-te de rău şi fă binele; aceasta e calea. Nu e numai fereşte-te de rău. Prima treaptă a binelui se află chiar în versetul doi, În legea Domnului este voia şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea, iar a doua treaptă se referă la roadele bune ale credinţei. După ce omul face aceasta şi cugetă la Legea Domnului ziua şi noaptea, atunci va începe să fie ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor, cel ce roada şi-o va aduce la vreme (Psalmii 1: 3). Adică, va vedea roadele credinţei, roadele bune, va face fapte bune. Nu e de ajuns nici măcar a gândi binele, a-l strânge în inimă, a-l căuta, a-l dori, a-l cugeta, a-l filosofa, a-l explica, ci a-l şi face. De aceea spune Dumnezeu: Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor (Matei 7: 21) şi tot Mântuitorul ne spune: Dar cel ce va auzi cuvântul Meu şi-l va face, mare se va chema în împărăţia cerurilor (Matei 5: 19). Nu numai că îl va auzi şi se va bucura de el, că va fi cutremurat de înţelesurile adânci şi atât, ci îl va şi face. Cel care aude cuvântul şi îl modifică puţin, mărturisindu-l, mic se va numi în Împărăţia cerurilor, dar cel ce îl va auzi şi îl va face, acela mare se va chema. Aici nu e important dacă va greşi cât de puţin, contează că îl va face. Până la urmă auzindu-l şi făcându-l îndreptăm şi iotele şi cirtele pe care le greşiserăm până atunci. Parcă făcând cuvântul lui Dumnezeu, ne şi învaţă unde am greşit în înţelegere până atunci sau ce am greşit când înţelegeam ceva din cuvântul lui Dumnezeu.

Dobândirea prin lucrarea binelui

Dacă nu suntem ca Dumnezeu, Care face binele, dacă nu ne asemănăm cu El aşa, nu avem cum să ne asemănăm cu El. Până la urmă, noi suntem chemaţi de la chip la asemănare, dar, pentru a reuşi aceasta, trebuie să ne asemănăm cu El în tot ce face El, în tot ce este El. Cum spune Mântuitorul, Până acum Tatăl Meu lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5: 17). E un lucrător neîncetat al binelui, e Atotţiitorul, ne ţine în mână şi toate se lucrează prin El şi pentru El. De fapt, devenim un fel de împreună-lucrători ai binelui cu Dumnezeu, nimic nu facem singuri. Momentul în care devenim împreună-lucrători ai binelui cu Dumnezeu înseamnă în cele din urmă mântuirea şi fericirea. Şi acestea nu se vor primi până nu trecem dincolo şi putem să zicem că pe cele bune le-am făcut, alergarea am săvârşit, cunună am luat, da, suntem fericiţi! Nici măcar nu putem noi să spunem aceasta, ci Dumnezeu ne va da această cunună a fericirii care înseamnă mântuirea şi deplinătatea omului, dar şi împlinirea tuturor năzuinţelor şi aşteptărilor Lui: Bine slugă vrednică şi credincioasă, întru puţine ai fost pusă, întru multe vei fi pusă, intră întru bucuria domnului tău (Matei 25: 21). E fericirea pe care Dumnezeu ne-o dă, pe care El ne-o pecetluieşte şi pe care noi nu o putem dobândi singuri.

Legea lui Dumnezeu

La versetul al doilea, atât Sfântul Grigorie al Nyssei, cât şi fratele său, Sfântul Vasile cel Mare, spun că repetarea de două ori a cuvântului lege nu e întâmplătoare. Prin insistenţa cu care se pune accent pe a doua menţionare a cuvântului lege, putem înţelege, de fapt, cele două Legi. În primul rând, Legea Vechiului Testament, care nu cade şi pe care trebuie să o cunoaştem pentru că nicio cirtă, nicio iotă nu va cădea din lege, ci toate se împlinesc în Iisus Hristos. În legea lui Dumnezeu, în cele zece porunci pe care ni le-a dat atunci, este voia şi trebuie să o cunoaştem şi să o urmăm. Dar, în al doilea rând, în Legea cea Nouă a Mântuitorului, în cuvântul cel nou, în învăţătura cea nouă trebuie să cugetăm ziua şi noaptea. Aceea este cea pe care trebuie să insistăm şi care e fundamentală. Precum zice Mântuitorul: Cele mici să nu le lăsaţi, dar cele mari să le faceţi (Luca 23: 23), adică să dăm zeciuială din mărar, din izmă, dar dragostea, dreptatea, înţelepciunea sunt Legile cele mari pe care Dumnezeu ne cheamă să le facem. Astfel că Sfântul Grigorie al Nyssei insistă că trebuie să cugetăm ziua şi noaptea asupra cuvântului Mântuitorului nostru Iisus Hristos asupra Legii celei Noi. Traducerile sunt diferite. Unii traduc să cugetăm cu să murmurăm deoarece la evrei era obiceiul ca Legea să fie murmurată tot timpul, să fie rostită, recitată ziua şi noaptea. Sunt locuri în Scriptură unde se spune despre cum Domnul îi învăţa pe oameni cum să ţină Legea: Şi vor fi graiurile acestea pe care eu astăzi le poruncesc ţie (legile) în inima şi în sufletul tău, şi vei învăţa aceasta pe fiii tăi, şi vei grăi întru acestea în casa ta şezând, şi în cale umblând, şi culcându-te, şi sculându-te, şi vei lipi aceasta ca semn pe mâna ta, şi va fi neclintit înaintea ochilor tăi (Deuteronomul 6: 6-8). Adică, să o murmurăm neîncetat, să o ştim neîncetat, să o cunoaştem neîncetat, să fie mereu în faţa ochilor noştri. E ca şi cum ne-ar chema la trezvie neîncetată. Trebuie să punem înainte de toate Legea lui Dumnezeu, înainte de legea noastră personală, de legile fireşti ale trupului. În felul acesta trebuie să insistăm asupra Legii celei Noi. Să cugetăm la Legea cea Veche pentru că Sfântul Vasile cel Mare zice că Legea Domnului este să ne acomodăm, să ne unim voia noastră cu voia lui Dumnezeu, să învăţăm să facem voia Lui drept voia noastră, adică să ne asumăm Legea Lui încât să devină voia noastră.

La legea Lui va cugeta ziua şi noaptea

Tot Sfântul Grigorie al Nyssei insistă asupra cuvântului, sintagmei, ziua şi noaptea. Ziua înseamnă vremurile bune, de har, în care Dumnezeu ne dă cu uşurinţă să facem faptele Lui, să urmăm cuvintele Lui, iar în vremurile acelea să avem grijă să ţinem Legea lui Dumnezeu pentru că de multe ori nu ştim să drămuim vremurile de bucurie şi de pace şi uităm de Legea lui Dumnezeu, uităm să ne rugăm. Noaptea reprezintă vremurile de ispită, de încercare. Şi atunci să ne aducem aminte de Legea lui Dumnezeu, să ne întoarcem inima spre ea pentru că la fel sunt foarte mulţi care la vreme de încercare uită complet de Dumnezeu. Unii se trezesc tocmai atunci, dar alţii uită complet sau se îndepărtează cu totul de El. Nici într-una, nici într-alta să nu ne depărtăm de Dumnezeu şi de Legile Lui. Înaltul Bartolomeu Anania scria, citez în mod aproximativ: Când eşti pe vârful muntelui să nu ameţeşti, să nu te mândreşti, să nu te lauzi, să nu te crezi mai deosebit decât alţii, iar când eşti în prăpastie să nu deznădăjduieşti, să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu, să nu îţi pierzi ultima nădejde, să nu fii peste măsură de întristat. Cred că se poate rezuma la acest cuvânt: la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.

Sfântul Vasile cel Mare explică ce înseamnă va cugeta. El spune că e important ca Legea să fie asumată liber, nu de nevoie: a cugeta, a te gândi, a-ţi asuma ceva pe propria răspundere, cu liberul tău arbitru. Cugeţi la lucrurile acelea şi ţi le asumi. În cugetare stă libertatea. În cugetare nu poate fi asuprire. Dumnezeu vrea ca noi să-I primim Legea liber, nu forţat, nu de nevoie. Îi place să nu facem lucrurile de nevoie. I-ar plăcea să nu fim sclavi, să nu fim argaţi în casa Lui, slugi care stau acolo, dar fac lucrurile de nevoie, ci fii liberi, care fac cu drag poruncile Lui.

 

 Text: Părintele Ciprian Negreanu

Foto: Călin Nemeş

Arthos, nr. 2(2)/2013

Răspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>