Interviuri

Pribegia credinţei

Interviu cu ÎPS Pr. Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei [din 28 decembrie 2014 Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului]

Partea I

L-am vizitat la Miercurea Ciuc pe Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan Selejan, cel care păstoreşte Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei şi Harghitei, eparhie înfiinţată în anul 1994. Raţiunile au fost multiple. În primul rând, contextul mediatic îl adusese în prim plan pe ÎPS Părinte Ioan, fiind analizate semnificaţiile gestului său de a împărţi enoriaşilor drapelul românesc la hramurile diferitelor mănăstiri şi parohii ortodoxe ale celor două judeţe. În al doilea rând, numărul de faţă a fost conceput cu precădere în luna septembrie, lună a Înălţării Sfintei Cruci, luna comemorărilor victimelor masacrelor horthyste din Transilvania, din 1940 şi 1944. Dincolo de aceste raţiuni, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei este o persoană demnă de a fi cunoscută şi ascultată în sine. De la început m-a surprins statura sa athonită, sobră, dar luminată de privirea calmă şi hotărâtă. În nucleul său, ÎPS Ioan Selejan este un călugăr, în lucrarea sa, un curajos episcop. La sfârşitul interviului m-a însoţit şi fără niciun gest decorativ mi-a arătat steagurile pregătite pentru viitoare slujbe, o indicare simplă care spunea: aceştia suntem, astfel de fapte ne asumăm noi aici. Publicăm în următoarele rânduri prima parte a interviului, gânduri care se leagă, spunem noi, de pribegia de neam şi, mai ales, de pribegia credinţei.

Aţi rostit câteva versuri ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul la întronizarea Înaltpreasfinţiei voastre la Miercurea Ciuc, în 25 septembrie 1994, acum 19 ani: „Fii pribegi ai ţării mele, / Necăjiţi între străini, / Nu uitaţi menirea voastră / De Români şi de Creştini.” Credeţi că aceste cuvinte au acelaşi răsunet şi acum?

Viaţa mea a fost marcată, într-un fel, atât de opera literară, cât şi de viaţa duhovnicească a Sfântului Ioan Iacob, cu care, aş putea să spun, am avut o relaţie spirituală, duhovnicească deosebită la Ierusalim. Aceste versuri le-am rostit într-adevăr atunci şi cred că pentru românii din Covasna, Harghita şi o parte din judeţul Mureş sunt valabile şi astăzi, ele având aceeaşi putere de exprimare şi de motivaţie. Acest lucru l-am observat mai ales de când am revenit în ţară deoarece, în general, autorităţile centrale au cam cântărit şi au făcut o deosebire între anumite regiuni ale ţării. Partidele politice care se rotesc şi s-au rotit la putere nu consideră de aceeaşi importanţă toate judeţele, toate regiunile ţării. În general, nu toţi, dar o bună parte din politicieni îl consideră a fi un spaţiu românesc mai valoros pe acela care aduce voturi mai multe. Într-adevăr, din punct de vedere politic, este şi acesta un element de sinteză pentru o anumită zonă. Dar, când vorbeşti de România şi când afirmi că eşti parlamentar român sau ministru român, spui că eşti ministru pe viaţa economică a întregii Românii, nu eşti ministru numai pentru o parte a ţării. Când eşti parlamentar în Parlamentul României, nu eşti unul care reprezintă numai o parte din România. De aceea, iată, şi după atâta vreme, consider actuale aceste versuri scrise de Sfântul Ioan Iacob, care se referea atunci la bieţii români care trăiau în Ţara Sfântă, români, atât laici, cât şi monahi, pe care îi îndemna să ducă o viaţă binecuvântată de Dumnezeu. O viaţă, vedeţi dumneavoastră, sfântă, pentru că el acolo spune: „Nu uitaţi de menirea voastră de creştini, ca români”.

În concepţia şi în gândirea Sfântului Ioan Iacob, plecat departe de ţară, viaţa de român este una binecuvântată, plăcută lui Dumnezeu. Deci, orice român, care pleacă oriunde peste graniţele ţării, dacă şi-a pus în inima şi în cugetul lui valorile creştine de acasă, el va fi un om aducător de lumină în lume. Vedeţi, viaţă românească! Sfântul Ioan Iacob face o ecuaţie duhovnicească în care spune: viaţă românească egal viaţă sfântă. Iată ce a văzut el acolo, în Ţara Sfântă: oameni – şi de un fel şi de altul. Gândiţi-vă, există trei mari religii în Ţara Sfântă şi el a spus: „Români, dacă veniţi aici, duceţi o viaţă românească şi o menire românească şi veţi fi lumină!”. Veţi fi oameni care veţi aduce pace, linişte şi veţi putea trăi într-un asemenea context multietnic, multicultural şi multireligios.

Aşadar, şi pentru mine a devenit un moto, un cuvânt de începere când am sosit aici pentru că le-am spus românilor să trăiască o viaţă românească. I-am îndemnat să trăiască româneşte, aşa cum au trăit părinţii noştri în acest spaţiu transilvan secole de-a rândul: în pace, înţelegere şi respect cu celelalte etnii. Chiar dacă noi am fost majoritari, am fost mereu supuşi. Însă, deşi acum suntem minoritari în anumite localităţi precum Harghita, şi acolo i-am îndemnat să ducă această viaţă românească binecuvântată de Dumnezeu prin Sfântul Apostol Andrei, care a semănat dintr-un început, în inima acestui popor român plămădit aici, de-o parte şi de alta a Carpaţilor, Evanghelia lui Hristos.

Îndemnul meu de acum şi de atunci este: românii să trăiască după cea mai Sfântă Carte de pe pământ şi anume după cuvântul Evangheliei lui Hristos. Pentru că Hristos a adus Evanghelia din Cer, nu de la vreo celebră universitate de pe pământ. Singura carte din Cer este Evanghelia Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, Evanghelie cu care s-a hrănit poporul român în decursul celor două milenii de creştinism. Prin urmare, viaţa cinstită a românului a fost pentru Sfântul Ioan Iacob una de sfânt: viaţă românească, viaţă sfântă. La aceasta îi îndemn şi astăzi pe credincioşii din această parte de ţară: să nu se lepede de credinţa lor strămoşească, să îşi menţină graiul românesc şi să trăiască aşa cum au trăit strămoşii lor – viaţă românească, viaţă sfântă.

E doar o pribegie de neam? Sau se poate vorbi şi despre o pribegie duhovnicească, spirituală, pribegie a credinţei?

Românii au fost foarte umiliţi în special în Transilvania secole întregi. În această zonă, li s-au dărâmat bisericile. De exemplu, la sosirea mea aici, am găsit biserici fără acoperiş, biserici de la care se păstraseră numai zidurile. Altele fuseseră dinamitate, astfel încât în ele am găsit rugi din care am mâncat mure sau copaci din care am mâncat mere, corcoduşe… Chiar şi frasini am găsit în biserici… Aceste biserici au stat aşa timp de 60 de ani – începând cu Dictatul de la Viena şi continuând cu regimul comunist până în ’89. Deci, cum aş putea să caracterizez populaţia care trăieşte în această zonă şi ale cărei biserici au fost părăsite timp de 60 de ani? Nu au fost aceşti oameni într-o pribegie? Chiar dacă n-au plecat (regimul nu a permis, a fost ermetic la frontiere), au pribegit, au rămas pribegi la ei acasă, pierzându-şi graiul. Dar, la venirea mea, am găsit jar în cenuşă. Flacăra nu era stinsă şi, de aceea, ani de zile am muncit la restaurarea unor biserici în care au slujit nu preoţi, ci frasini, au cântat nu oameni, ci păsările cerului.

Şi care au fost sentimentele care v-au încercat când v-aţi întors? Cu ce încărcătură spirituală aţi venit aici? Ce aţi putut transpune aici?    

Trebuie să recunosc că iniţial nu am vrut să mă întorc în ţară. Am vrut să mai rămân la Ierusalim câţiva ani. Am stat aproape patru ani acolo. N-am primit demnitatea aceasta de a fi episcop, arhiereu. Am venit aici la foarte multe insistenţe. Nu cunoşteam foarte bine zona. Dar, totuşi, fiind călugăr, am ascultat. Din ascultare am venit aici! Cum am mai spus, nu am cunoscut situaţia reală, nu am ştiut că voi găsi biserici în care timp de 60 de ani nu a călcat nimeni. Nu am crezut că voi mânca mure într-o biserică. Ştiţi foarte bine cum sunt primiţi ierarhii când se duc în parohii, în ce fel sunt cinstiţi, onoraţi de credincioşi. Însă, să fi văzut în ’94-’95 un episcop sărind gardul de sârmă al unei biserici şi, cu câţiva studenţi de la Teologie, să pună mâna pe lopată pentru a scoate camioane de gunoi dintr-o biserică… era de neimaginat. Dumnezeu m-a întărit şi nu m-am smintit. Nu am mers niciodată la Patriarhul Teoctist să-i spun: „Mi-aţi întins o cursă. M-aţi adus într-un loc unde, uitaţi-vă ce am găsit!”. Sub nicio formă! Niciodată!

Am ştiut că aceasta era crucea mea pe care, spunând „da”, mi-am asumat-o. Mi-am dus crucea mai departe şi am refăcut toate acele biserici care fuseseră abandonate sau distruse parţial. La unele n-am putut să pun sticlă în fereastră, ci doar obloane, pentru că se spărgeau mereu. Atunci am decis să pun obloane, iar în unele biserici, în loc de sticlă, există bârne de lemn. Dar ele au în vârful lor drapelul biruinţei lui Hristos, Sfânta Cruce. Aceste biserici sunt mărturii că acolo au trăit români care au pribegit între timp, unii chiar în ţara lor, alţii în Împărăţia lui Dumnezeu. Avem, de exemplu, la Bodogaia, judeţul Harghita, o biserică de lemn foarte veche unde mergem o dată pe an şi slujim cu preoţii din împrejurimi. Aceasta este una dintre parohiile noastre cu totul deosebite: toţi enoriaşii ei sunt sfinţi! Toţi au plecat la Domnul, toţi sunt pribegi în Raiul bucuriei lui Dumnezeu! De aceea am spus că este parohia sfinţilor, parohia numai cu sfinţi.

Prin urmare, sunt multe semne ale pribegiei noastre pe aici. Ce poţi să spui despre un om pe care preotul l-a botezat cu numele de Mihai, dar acum pe crucea lui scrie Mihály? Sau alte nume care iniţial fuseseră nume româneşti şi acum pe cruce sunt scrise în ungureşte. Iată că avem români care au pribegit şi în mormânt, sub cruci cu nume străine.

Dacă ne gândim la cei care au rămas şi mai ales la noua generaţie, această nouă generaţie are ea o menire? Are accentele, nuanţele ei specifice, pornind de la ce au primit?

Ca peste tot în România, tânăra generaţie caută să plece din ţară. Aici, cu precădere, tinerii români nu prea se mai întorc, pentru că în majoritatea unităţilor economice sau administrative, aceştia nu sunt primiţi dacă nu cunosc limba maghiară. Aşadar, majoritatea tinerilor, la terminarea studiilor prin ţară, ori se stabilesc în zonele unde au studiat, în centrele economice mai puternice, ori pleacă departe de ţară. Aşa că, la ora actuală, din 1992 şi până astăzi, la cele două recensăminte care s-au făcut a reieşit că populaţia românească din zonă a scăzut cu 20%. E un procent mare care nu s-a înregistrat în nicio altă regiune a ţării. Sunt, totuşi, şi tineri care rămân, nu e vorba de un exod în masă, dar plecarea lor se simte din ce în ce mai mult. Un motiv este activitatea economică foarte slabă; există foarte puţine investiţii străine în această regiune, pentru că s-a vorbit mereu de conflicte interetnice de aici, iar investitorii străini au evitat această zonă. De exemplu, în Banat, în zona Timişoarei au venit foarte mulţi italieni care au investit în toate domeniile, atât industriale, cât şi agricole, pentru că au văzut că Banatul este una din cele mai liniştite zone din ţară, chiar dacă şi acolo convieţuiesc mai multe etnii.

Totuşi, populaţia din zonă este disciplinată, oamenii sunt harnici – atât românii, cât şi ungurii. Aceştia sunt buni profesionişti în multe domenii de activitate, dar, din cauza declinului economic, nici tinerii maghiari nu se mai stabilesc aici. Consider că nici guvernul României nu a îndrumat strategic investitorii străini în anumite zone. Poate că autorităţile locale de aici ar fi putut să acorde facilităţi mai bune companiilor internaţionale. Astfel, s-ar fi putut dezvolta sau, cel puţin, menţine anumite ramuri economice pentru stabilitatea populaţiei, pentru crearea de locuri de muncă. Pe de altă parte, acolo unde este o anumită bază economică, şi relaţiile interetnice sunt mai detensionate. Sărăcia contribuie întotdeauna la amplificarea problemelor. Etniile, grupările politice, de-o parte şi de alta, se acuză mereu, prilejuind astfel tot felul de altercaţii. Soluţia ar fi ca oamenii să aibă locuri de muncă. Astfel, nici interesul lor faţă de problemele politice nu ar fi atât de mare.

Lepădarea de neam, de familie poate reprezenta o bază pentru un adevărat creştin? Se poate numi cineva un adevărat creştin în condiţiile în care alege să se îndepărteze de propriul neam, nu mai consideră acest lucru un fapt fundamental? Este posibil un creştinism fără ţară?

Pot să vă răspund din ce am observat în această regiune unde românii noştri şi-au pierdut limba, în contextul forţei culturale. De exemplu, la începutul secolului XX, în zona cedată a Ardealului, multe şcoli româneşti au fost închise şi au fost aduşi învăţători maghiari.

Mi-a povestit un bătrân că, în 1940, în satul lui iniţial pur românesc a fost adus un învăţător maghiar. Bătrânul – elev pe atunci – i-a vorbit în româneşte fratelui său în timpul pauzei, iar aceştia au fost bătuţi de învăţător pentru îndrăzneala lor de a vorbi în limba maternă.

Pe lângă aceste aspecte, au fost şi elementele de forţă culturală. De exemplu, dacă tu trăieşti într-o localitate unde eşti minoritar şi vecinii tăi sunt maghiari, evident că începi, din respect pentru aceştia, să vorbeşti cu ei în limba maghiară. Aceasta e ceea ce voiam să subliniez, că în virtutea unor asemenea elemente românii şi-au pierdut limba. Totuşi, ei îşi doresc să aibă preot român, să aibă slujba în limba română şi doresc să vorbească cu Dumnezeu în limba română. Nu există niciun român creştin-ortodox, care să aibă vreo carte de rugăciuni sau Biblia în limba maghiară. Nu! El are cartea de rugăciuni şi Biblia în limba română, iar la biserică grăieşte cu Dumnezeu tot în limba română. Chiar şi în familiile române în care se vorbeşte limba maghiară, aceştia se roagă în limba română când se pun în genunchi. N-am auzit niciodată de vreun român, care, deşi nu mai ştie decât foarte puţin limba română, să renege faptul că el este român. El nu se reneagă, nu se depărtează de credinţa lui şi de relaţia lui cu Dumnezeu în graiul dulce al mamei lui, al limbii maicii sale.

Partea a II-a

Am găsit potrivit să publicăm în luna decembrie partea a doua a interviului luat Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan Selejan, mai ales că ultimele întrebări au avut în vedere semnificaţia gestului de a împărţi steaguri credincioşilor veniţi la hramul diferitelor biserici şi mănăstiri din judeţele Covasna şi Harghita. Arhiepiscopul Ioan Selejan este cunoscut în ultimul timp pentru această iniţiativă patriotică. Totuşi, am adus în discuţie şi implicarea neaşteptată în situaţia dificilă a învăţătoarei Cristiana Anghel, pe care ÎPS Părinte Ioan a ajutat-o să renunţe la greva foamei, precum şi rolul aparte pe care l-a avut în oprirea mineriadei din 1999, când a mediat pentru obţinerea „păcii de la Cozia”. Dincolo de aspectele personale, relevantă este şi perspectiva pe care Arhiepiscopul Ioan o are asupra implicării directe a Bisericii în viaţa socială. Astfel, nu doar fapta este importantă, ci şi valorile creştine din care se naşte aceasta, valori care pot fi împărtăşite.

Pribegia credintei (II) foto Bogdan Herteg

Gestul dumneavoastră de a împărţi steaguri de hramul bisericilor poate a fost perceput de anumiţi oameni ca fiind unul radical. A fost un gest radical, sau unul firesc? Cum îl vedeţi?

A fost şi radical, şi firesc. Firesc, în sensul că trebuie să ne iubim ţara. În ce priveşte ţara aceasta, noi suntem conştienţi că ne-a dat-o Dumnezeu, noi n-am venit din alte părţi. Aici, din ţărâna aceasta, ne-a plămădit pe noi Dumnezeu, din ţărână de la poalele Carpaţilor. Aceasta spun toate dovezile istorice, preistorice, arheologice: că eu sunt frământat din această ţărână, din această ţărână m-a făcut pe mine Dumnezeu. Deci, ţara noastră este un dar pe care ni l-a dat Dumnezeu. Şi-atunci, dacă ne bucurăm când cineva ne oferă o floare în dar, aceasta face să se stârnească şi să crească în noi un sentiment de mulţumire, de bucurie, de cinste… Dacă-ţi oferă cineva un trandafir, nu-l arunci, ci îl pui la locul cel mai de cinste în casa ta. Şi darul acesta, România, este mai mult decât un trandafir. România este un buchet de trandafiri, pe care ni l-a dat Dumnezeu şi, atunci, unde-l punem? Trebuie să-l aşezăm în potirul inimii noastre. Deci, pe acest buchet de trandafiri, România, trebuie să-l aşezăm în potirul inimii. De aceea binecuvântez aceste steaguri tricolore, pentru că pentru mine tricolorul este icoana României, aşa cum pictorii pictează chipul unui sfânt, aşezându-l la loc de cinste în casele noastre. În ce priveşte steagul României, n-ai cum să faci mai sintetic o icoană a acestei ţări. Cum am putea să o simbolizăm? Aşa au găsit părinţii noştri, înaintaşii noştri, de secole întregi, ca România să fie simbolizată prin acest tricolor: un trandafir cu trei petale de culori diferite. Din acest motiv am spus că este firesc.

Că este radical? Numai din punctul de vedere că reînceperea acestui sentiment de iubire faţă de ţară a pornit din Biserică, pentru unii poate fi radical. Dar trebuie! Noi, Biserica, prin excelenţă, suntem instituţia iubirii. În Biserică nu se produce altceva decât iubire. Mulţi aşteaptă de la noi să producem alte bunuri materiale. Bunurile materiale trebuie făcute de alte instituţii, unităţi economice şi aşa mai departe. Biserica împărtăşeşte iubire, şi încă o iubire divină, ceea ce nu are nici un alt magazin, nici un alt mare complex de magazine cum sunt în ţară, nicăieri nu se vinde iubire. Biserica este singura instituţie care oferă în mod gratuit iubire din jertfa lui Hristos. Noi suntem administratorii acestei iubiri. Nouă, şi mai ales preoţilor (şi ierarhilor), Hristos ne-a încredinţat sângele Lui. Hristos, când a murit pe Cruce şi acolo au picurat stropi de sânge, mi-a dat şi mie, am fost şi eu la Cruce şi într-un potir mi-a pus, spunându-mi: „Vezi, îţi dau şi ţie această picătură de sânge din Trupul Meu. Împărtăşeşte-o! Dă-o celor pe care peste ani o să ţi-i rânduiesc şi ţie ca să le fii păstor sufletesc!”. Aceasta face Biserica: împarte Iubirea răstignită pe Crucea Golgotei.

Iubirea se manifestă, trebuie să se manifeste, nu numai între semenii noştri, între oameni, ci iubirea lui Dumnezeu cuprinde întreg cosmosul. Pentru că Dumnezeu îl iubeşte şi pe om, dar Dumnezeu iubeşte şi firul de iarbă. Ştiţi, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, unitatea de măsură a comercianţilor era ocaua. Umblând prin cetate, domnitorul a văzut că ocaua nu era constantă şi astfel a luat naştere acea vorbă românească: „L-a prins pe un comerciant cu ocaua mică”. Dumnezeu nu are decât o singură oca: ocaua cu care împărtăşeşte iubirea Sa. Şi pe mine, şi pe frăţia ta, şi tot ceea ce a creat, El iubeşte cu aceeaşi măsură de iubire. Să ştiţi că Dumnezeu şi pe cel cuvios îl iubeşte tot cu acea oca, tot cu aceeaşi măsură de iubire cu care îl iubeşte şi pe cel de după gratii. Noi avem impresia că dacă suntem acum liberi pe stradă, pe noi ne iubeşte Dumnezeu mai mult decât pe cei care sunt după gratii, într-o închisoare. Şi acelora, în fiecare dimineaţă, Dumnezeu le toarnă în inimă aceeaşi măsură de iubire, aşteptându-ne pe toţi să ne întoarcem la El. Hristos nici n-ar putea fi altfel, pentru că şi El a fost în închisoare. Ştie ce este închisoarea şi, de aceea, îşi împarte iubirea cu acelaşi potir şi cu cei din închisoare, şi cu cei care sunt liberi pe stradă. Dar, deşi suntem liberi pe stradă, mulţi dintre noi trăim într-o închisoare interioară, prinşi de lanţurile diavolului, închişi în lanţurile celui rău. Din contră, sunt poate mulţi care sunt în închisoare după gratii, dar sunt liberi din punct de vedere sufletesc.

Prin urmare, concepeţi Biserica ca o dăruire a iubirii divine care ajunge până în stradă, chiar şi după gratii. Ce rol poate avea atunci Biserica? Un rol mediator la nivel social, la nivel politic? Are un rol de împăciuire? Ce trebuie să facă Biserica în această privinţă?

Biserica are rolul de a împărtăşi Sângele lui Hristos credincioşilor ei, neamului acestuia. Deci, să împărtăşească Sângele Lui, adică iubirea Lui. Noi, mai ales clerul, ar trebui să ne străduim cât mai mult să creştem fii ai neamului nostru românesc, să-i creştem în credinţa în Sfânta Treime – Dumnezeu. Şi revin la cuvintele de la început: noi, românii, preoţimea din ţara aceasta, noi vom fi responsabili în faţa lui Dumnezeu de cum am păstorit acest neam, cum am reuşit să îi împărtăşim Evanghelia lui Hristos, iubirea lui Hristos, şi cum am crescut. Cu ce cresc copiii acestui neam astăzi? Îi hrănim cu Sfântul Sânge al lui Hristos? Îi hrănim cu Evanghelia Lui? Sau îi lăsăm să fie hrăniţi cu altceva?

Şi-atunci, rolul Bisericii acesta este: să contribuie cât mai mult la creşterea unei naţiuni, a unui popor cât mai credincios, cât mai înnobilat în valorile morale creştine. Aceasta este menirea noastră: împărtăşirea iubirii lui Hristos şi contribuirea la creşterea a generaţii şi generaţii de oameni cât mai credincioşi, oameni care îşi duc viaţa după rânduiala Evangheliei lui Hristos. Şi cu cât vom avea mai mulţi asemenea fii ai acestui neam, Dumnezeu va binecuvânta, va da har peste har peste această ţară. Le spun credincioşilor că este foarte bine să te rogi pentru soţ, pentru soţie, pentru copii, dar am spus: „când veţi vedea acest drapel în casele frăţiilor voastre, arborat de Ziua Naţională a României, arborat de hramul bisericii dumneavoastră, atunci scoateţi drapelul să se lumineze, să se învioreze tot satul!”. Şi la hram le spun preoţilor: „îi pomenim pe ctitorii bisericii şi aşa mai departe, dar să facem de fiecare dată şi o rugăciune pentru ţară!”. Pentru că şi din ţara aceasta fac parte atât cărunţii munţi, cât şi noi, ca oameni. De aceea, comuniunea de rugăciune este foarte importantă pentru ţară. Aţi văzut că la fiecare Liturghie se face pomenirea, se face o rugăciune specială şi pentru ţară. Este bine că se face această rugăciune în Biserică, însă eu zic: ce frumos este când vezi un creştin trecând pe drumurile acestei ţări care vede o troiţă sau o cruce la o răscruce de drum, cere ajutor lui Dumnezeu pentru călătoria lui, pentru viaţa lui, pentru sănătatea lui. Ar fi bine să zicem: „Doamne, dă pace în ţara noastră! Doamne, binecuvântează ţara noastră! Doamne, binecuvântează poporul nostru!”. România, printre altele, este casa noastră, este casa românilor, iar orice om gospodar are grijă şi de casa lui.

În orizontul întrebărilor erau şi situaţii mai concrete, rolul pe care l-aţi avut în medierea „păcii de la Cozia”, în salvarea învăţătoarei care era în greva foamei.

Da, vedeţi că şi acolo, la Cozia, sau cu învăţătoarea care a intrat în greva foamei şi aşa mai departe, am urmat un principiu. După cum este şi principiul acesta al medicinei, al profilaxiei, este mai uşor a preveni, decât a lega rănile. Şi atunci, mi-am zis mie însumi: ce ar fi mai de folos? Să merg într-un loc unde au murit sute şi mii de mineri şi de ostaşi, să mă duc ca un fariseu să depun şi eu acolo o cunună de flori şi să mă prefac că mă reculeg, sau să mă duc ca să evit moartea atâtor oameni care puteau să moară acolo şi pentru a căror salvare, prin mila şi harul lui Dumnezeu, am avut şi eu o contribuţie mică. După ce am făcut împreună o sfântă rugăciune la Mănăstirea Cozia, toţi s-au întors la familiile lor. Aceşti mii de bărbaţi s-au întors în noaptea aceea la casele lor. Practic a fost darul făcut de Dumnezeu şi prin umila mea contribuţie. Dumnezeu le-a dăruit, şi prin mine, familiilor taţii şi soţii, care au ajuns acasă vii, nu în sicrie.

Iată cât de mare este puterea iubirii lui Dumnezeu pe care poţi să o împărtăşeşti! Ce iubeşti? Iubeşti morţii sau iubeşti viii? Dumnezeu l-a creat pe Adam viu. Nu a fost Adam un om preistoric mort şi l-a înviat Dumnezeu. Nu! Dumnezeu creează Viaţa. Dumnezeu este Izvorul Vieţii! De aceea zic eu că Biserica trebuie să fie atentă. Biserica în general, cu precădere clerul, trebuie să fie atentă la ce se întâmplă şi din punct de vedere social, să intervină atunci când sunt momente critice.

Nu agreez ideea preoţilor sau a clerului care, într-un fel sau altul, se lipesc de un partid. Nu! Noi avem chemările noastre şi potenţele noastre de a rezolva ceva, de a face ceva într-un anumit moment crucial, cum a fost situaţia învăţătoarei care a stat atâtea zile în greva foamei. Am văzut la televizor că pe noptiera ei era ceva important. Cineva, care a fost pe la ea, i-a dus o Psaltire. Acela a fost pentru mine punctul de atac şi de pornire, ştiind că, dacă are o Psaltire pe noptieră, încă nu este pierdută, că flacăra credinţei ei în Dumnezeu nu s-a stins. Aşa se face că m-am dus la ea şi astăzi, iată, este în viaţă.

Să zicem că ar fi continuat manifestarea ei şi ar fi murit. Era primul om din România care murea? Sau era singurul om care murea în ziua aceea în România? În fiecare zi mor zeci şi sute de oameni, se nasc zeci şi sute de copii. Însă problema este că una este să mori creştineşte, în casa ta, una este să mori din cauza unei boli, una este să mori din cauza unui accident şi alta este să mori într-o asemenea situaţie, când semenii tăi nu-ţi întind o mână. Poţi să-l scoţi pe om din această ispită la limita vieţii, când, iată, omul ajunge în situaţii cu totul delicate. Şi acum te întreb ce ar fi răspuns Biserica la întrebarea unui reporter: „Chiar nu aţi putut face nimic să salvaţi fiinţa aceasta?”. Pe mine, ca preot, nu m-a întrebat nimeni niciodată: „Părinte, de ce nu ai făcut ceva ca să nu moară persoanele respective într-un accident rutier?”. Nu m-a întrebat şi nu mă va întreba. Sunt alte persoane cu responsabilităţile circulaţiei rutiere. Dar teamă îmi este că, dacă această fiinţă ar fi murit, în condiţiile grevei de foame de acolo, este posibil să mă fi întrebat cineva: „Părinte, chiar nu aţi putut face nimic?”. Sau, chiar dacă nu m-ar fi întrebat un reporter sau altcineva, este posibil ca la Înalta şi Înfricoşătoarea Judecată să mă fi întrebat Hristos: „Chiar n-ai fi putut face nimic pentru ea, Părinte Ioane?”. Dacă nu m-aş fi dus, ar fi trebuit să las capul în pământ şi nu aş fi avut răspuns.

Inteviu şi foto realizate de Bogdan Herţeg

Partea I în Arthos, nr. 3(3)/2013

Partea a II-a în Arthos, nr. 5(5)/2013

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.