Mărturii

De la yoga la Hristos

© Arthos

O punte de lumină peste un abis de moarte

Practicam yoga. Priveam lumânarea ore în şir, meditam în timpul nopţilor, stând în asane. Deveneam una cu focul, apoi cu lumina. Dar, de la un timp, ceva ciudat începea să se întâmple: simţeam o prezenţă rece, întunecată, îngrozitoare, de o mândrie cumplită. Îmi simţeam creierul infuzat de acea mândrie calmă, de gheaţă, ucigătoare.

Trăiam în tot felul de patimi. Nu credeam în Dumnezeu. Tatăl meu mă educase în spiritul acesta, iar eu mi-l însuşisem perfect. El se declara când ateu, când un revoltat împotriva lui Dumnezeu. Îi plăcea mult aforismul lui Einstein legat de Dumnezeu: „doar inexistenţa lui îl poate scuza”.

Într-o noapte am visat cum mergeam prin întunericul holului din apartament, spre uşa de la bucătărie. Am împins uşa. Pe fereastră se vedea un apus sângeriu, de o tristeţe sfâşietoare, ca de sfârşit de lume. Făptura tatălui meu s-a ivit translucidă ca o pânză de păianjen, destrămată, golită de viaţă. Deodată am văzut dincolo de chipul lui trist, care îmi stârnea o milă nesfârşită, o făptură îngrozitoare, rânjind, privind cu ochi ca de jar din găvanele adânci ca un hău. Ochi lucind cu o ură îngrozitoare, în stare să distrugă totul. M-am trezit plângând în hohote.

Acea prezenţă îngrozitoare m-a însoţit luni de zile. Am căutat să-mi explic ce se întâmplă cu mine. Am citit o mulţime de cărţi de psihologie. Credeam că am de-a face cu o izbucnire a unui arhetip al inconştientului colectiv, despre care vorbea Jung. Dar nu era aceasta.

La câteva luni am cunoscut-o pe Alexandra, care îmi va deveni soţie peste câţiva ani. Ea mi-a dăruit o Biblie şi primul volum din Filocalia. Până să citesc din Filocalia am crezut că Ortodoxia este pentru bătrânele şi gospodinele plictisite. Mi se părea o cale mult prea facilă să te mântuieşti doar crezând şi mergând duminica la biserică, în timp ce yoghinii practicau asceze extraordinare şi ajungeau la puteri nebănuite. Filocalia mi-a schimbat complet opinia. Creştinismul era cu totul altceva decât ştiam eu, în neştiinţa mea teologică. Tot Alexandra m-a dus pentru câteva zile la o mănăstire. Am luat cu mine o carte – Cele mai vechi Upanişade. Dar, ajuns acolo, mi s-a părut nepotrivit să o citesc. Aşa că am citit Evanghelia după Ioan din Biblia pe care o primisem. Nu ştiu cum, dar adevărul celor scrise în ea mi se impunea cu o evidenţă de netăgăduit. Adevărul ei îmi strălucea până în inimă. Simţeam cu toată fiinţa că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, singura mea scăpare din iadul în care mă aflam.

Din slujba de noapte la care am participat nu am înţeles nimic. Din acel bucură-te, repetat rapid în rugăciune de o maică, eu înţelegeam bob. Mă întrebam de ce tot repetă cuvântul bob. Dar simţeam cum inima se topeşte în mine ca o ceară la foc, în timp ce mă rugam cu frânturi de cuvinte. Pentru prima dată simţeam pace. Pentru prima dată mă simţeam eliberat de acea prezenţă cumplită, apăsătoare. Atunci am înţeles. Dar înţelesul acela a fost ca o sămânţă aruncată de Cineva în suflet, ca un bob de muştar. A luat mult timp ca ea să prindă rădăcini, să îşi facă loc prin toată împietrirea mea interioară.

Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui. Aşa este scris spre finalul Evangheliei după Ioan. Ceea ce m-a scos din moarte a fost acest Nume. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Şi nu numai că m-a scos din moarte, dar m-a trecut la o altă Viaţă, pe care nu o cunoşteam; ca o punte de lumină peste un abis de moarte. Pe această viaţă am descoperit-o în Biserica lui Hristos, locul în care am simţit că patimile pot fi biruite în trup, locul în care am simţit că Iadul poate fi biruit în inimă. Nu că aş fi biruit spun aceasta. Domnul a biruit şi ne dă şi nouă să pregustăm ceva din această biruinţă încă de acum, ca să nu credem că Împărăţia Lui este o iluzie, doar o promisiune pentru viaţa de dincolo; ca să ştim pentru ce luptăm şi pentru ce merită să îndurăm orice. Viaţa de dincolo o pregustăm de acum – fie Rai, fie Iad. Raiul şi Iadul sunt realităţi ce încep în interiorul nostru, încă de acum. Iar a fi împreună cu Dumnezeu, a te apropia de Dumnezeul cel Viu, este cea mai mare bucurie încă din viaţa aceasta. Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis (Ioan 17: 3). Singura certitudine în viaţă devine existenţa acestei Vieţi. Şi singurul ei scop.

Text: Dumitru Tiberiu Fişcu

Foto: Cristina şi Alexandru Rădulescu

Arthos, nr. 3(3)/2013

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.