Mărturii

A fost cum a vrut Dumnezeu

În numerele trecute ale revistei au fost publicate câteva articole dedicate convertirii, acea uimitoare experienţă a întâlnirii neaşteptate cu Dumnezeu, şi s-a discutat şi despre cei care trăiesc cu dorul unei asemenea minuni şi se întristează din pricina neîntâmplării, a neîmplinirii sale. Această mărturisire se adresează lor. Sunt o persoană neconvertită prin excelenţă. De când mă ştiu, am nutrit o dragoste ascunsă, dar neînduplecată faţă de Dumnezeu. Ascunsă, deoarece n-am întâlnit-o la vreun membru al familiei (cu excepţia unei bunici pe care o vedeam o dată pe an, vara, deoarece locuia departe) sau la vreun prieten şi simţeam nevoia de a o păzi în secret. Neînduplecată, deoarece n-a slăbit odată cu trecerea timpului. Totuşi, această dragoste a fost uimitor de nelucrătoare în viaţa mea; relaţiile mele cu oamenii s-au aflat, până nu de mult, sub semnul fricii, al neîncrederii şi al minciunii.

Am fost un copil ezitant şi lipsit de dorinţe; ţin minte că aveam vreo nouă ani când am ajuns o dată la Mănăstirea Bistriţa, unde se găsesc moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul. O mătuşă ne-a sfătuit să ne punem trei dorinţe când trecem în genunchi pe sub moaştele sfântului (aşa era rânduiala) şi am fost bulversată, pentru că mi-era imposibil să le găsesc. Am rămas la urmă şi, când a fost rândul meu, am zis: „Doamne, dă să Te cunosc, Doamne, dă să am copii, Doamne, dă să mă mântuiesc” (nu-mi pot aminti unde auzisem cuvântul a mântui). N-am schimbat nimic la textul dorinţelor în următorii 20 de ani, parţial din lene, parţial fiindcă îl găseam destul de izbutit, deşi mi-era cât se poate de neclar ce anume ceream; dar am mers cu el la Cozia, la Mănăstirea Dintr-un Lemn, la Prislop, la mormântul Părintelui Arsenie Boca. Nu m-a cutremurat niciodată nimic. Aveam o mare linişte că îmi doresc ceea ce-mi trebuie şi că voi primi. N-am trăit nicio stare de extaz. Deşi am trăit minuni mari, uriaşe. Mi-au venit cu grăbire în ajutor, în momente grele, Maica Domnului, Sfântul Ierarh Nicolae şi Sfântul Efrem cel Nou, fără ca eu să-mi schimb prin aceasta viaţa. Am trăit şi trăiesc de ani de zile într-o stare de nesfârşită lenevie, în special din punct de vedere duhovnicesc. De fiecare dată când mi se întâmpla o minune, exclamam: „Extraordinar! Chiar există Dumnezeu!”, de parcă era prima minune pe care o trăiam, de parcă nu cu o lună în urmă exclamasem acelaşi lucru, fiind într-o amnezie totală de la o întâlnire cu Dumnezeu la alta.

În cei zece ani de când vin la bisericuţa din Hasdeu, m-am schimbat atât de puţin, am crescut duhovniceşte atât de puţin, încât îmi înspăimânt sistematic cel mai bun prieten şi mă percep eu însămi ca fiind un pericol real pentru părintele meu duhovnic, având în vedere momentul în care va trebui să dea socoteală pentru ajutorul dat sufletului meu (şi gândul acesta e printre puţinele care mă motivează să-mi dau silinţa ceva mai mult). Totuşi, ceva s-a schimbat în viaţa mea. Sunt fericită. De ani de zile sunt fericită. Nu ştiu de când exact. Am trăit în tristeţe mulţi ani. Fără rost, fără dorinţe, neîncrezătoare, deprimată. Schimbarea nu s-a produs dintr-odată, ci treptat, foarte, foarte încet, pe nesimţite. Nu ştiu de câtă vreme nu-mi mai e greu să mă trezesc duminică dimineaţa să vin la biserică, nu pot spune de cât timp nu mă mai plictisesc în timpul liturghiei, nu ştiu exact de când nu mai am atacuri de panică înainte de sărutarea păcii la gândul că va trebui să dau mâna şi să mă îmbrăţişez cu o persoană străină. Nu ştiu exact momentul în care mi-a părut că viaţa mea are rost, când nu mi-a fost ciudă că nu am fost în locul unui om despre care auzeam că s-a sinucis, când mi-a fost milă pentru prima oară de altcineva decât de mine. Nu ştiu decât că, din mila lui Dumnezeu, toate aceste momente au avut loc cândva, într-un trecut discret, şi că sunt ani de când mă trezesc şi nu pot să cred cât sunt de fericită, sunt ani de zile de când mă inundă o stare de recunoştinţă la fiecare liturghie. Atât. Pentru fiecare pas înainte, fac zece înapoi. Pentru fiecare clipă de jertfă, dorm luni de zile. E limpede, nu urc, nu fac nimic pentru a urca, sunt în cădere liberă. Şi totuşi, câtă milă are Dumnezeu de noi! Câtă îngăduinţă, câtă răbdare…

Am citit în liceu două versuri de Alexandru Macedonski care m-au urmărit vreme îndelungată : „În cer s-ajunge dintr-un salt, / Sau nu s-ajunge-n veci de veci…”. Aşa am visat că va fi întâlnirea mea cu Dumnezeu – revelatorie, neaşteptată, exaltantă. Mi-am dorit un miracol clar, un moment de clarviziune care să-mi schimbe viaţa. N-a avut loc. N-a fost aşa. A fost cum a vrut Dumnezeu. Miracolul s-a produs însă. Mă bucur să mă trezesc dimineaţa fericită fără a şti de când sunt aşa, când anume i-am făcut loc lui Dumnezeu în viaţa mea. Nu mi se întâmplă nimic special, nu fac nimic special, totuşi, azi viaţa are sens, iar tristeţea e perfect absurdă. Există Dumnezeu. Mă minunez când spun asta, dar nu-mi mai pare o afirmaţie incredibilă, ci una firească. Nu ştiu de când. Ştiu doar că am ajuns şi aici.

Nu am nicio realizare în afara faptului că am fost părăsită de acea tristeţe continuă. Nu ştiu dacă are vreo valoare. Dar pentru mine, această bucurie zilnică schimbă faţa lumii. Nu ştiu cum îşi doresc, cum îşi imaginează alţi oameni întâlnirea cu Dumnezeu. Ştiu însă că Dumnezeu aşteaptă şi El această întâlnire. Omul nu trebuie să abandoneze. Trebuie să meargă neîncetat la biserică, chiar fără tragere de inimă, chiar fără prea multă credinţă în suflet, chiar şi în tristeţe, deoarece Dumnezeu va dărui acel ceva visat de mult, cerut în rugăciune, fără de care viaţa nu are sens. S-ar putea să vină o dimineaţă în care omul să-şi dea seama că miracolul pe care îl tot aştepta s-a produs demult, că sunt ani de zile de când îl trăieşte.

Întâlnirea cu Dumnezeu este diferită pentru fiecare persoană în parte, dar în perioadele de aşteptare a sa este de mare ajutor convingerea că, în infinita Sa delicateţe şi atenţie faţă de sensibilitatea umană, Dumnezeu Îşi adresează chemarea fiecărui om în acel loc unde se află inima lui. Să nu deznădăjduiască cei care Îl aşteaptă, Dumnezeu va veni la întâlnire.

Text: Elisa Barbur

Foto: Romina Sopoian

Arthos, nr. 4(4)/2013

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.