Psalmi interpretaţi

Psalmi interpretați: Psalm 1, verset 1

Psalmi interpretati 1

 Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi cu păcătoşii în cale nu a stat şi pe scaunul ucigaşilor n-a şezut.

Mulţi Sfinţi Părinţi, mai ales Sfântul Vasile cel Mare, spun că primul psalm nu e deloc întâmplător primul, rolul lui fiind acela de a ne introduce în tot ceea ce urmează să se înfăţişeze în tot restul Psaltirii. Mai exact ne avertizează despre  urmările credincioşiei sau necredincioşiei noastre. Pune în paralel cele două tipuri umane şi ne ajută să alegem de la început calea. Astfel, ne introduce în tot restul psalmilor care ar trebui să ne întărească în credinţă şi să ne facă credincioşi.

Cine e fericit

Acest prim psalm începe cu o Fericire: Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi cu păcătoşii în cale nu a stat şi pe scaunul ucigaşilor n-a şezut. Traducerile sunt diferite, aceasta fiind versiunea Înaltului Bartolomeu Anania. În primul rând, părinţii care explică aici cuvântul spun că fericit este numai Dumnezeu şi că, prin urmare, fericirea nu ne-o poate da decât El. Deci, pe pământ nu poate să existe un om fericit cu desăvârşire pentru că nimeni nu e mântuit încă de pe pământ. Dumnezeu nu poate să ne dea fericirea deplină numai atunci când nu mai este frică şi nu mai este posibilitatea de a se pierde vreodată. Or, pe pământ, nimeni nu poate să zică vreodată că e mântuit şi, în consecinţă, fericit deplin. Numai mântuirea câştigată cu ajutorul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, imortalitatea, dispariţia oricărei frici sau tulburări pot să ne ducă la fericirea adevărată. De aceea insistă Înaltul Bartolomeu că Fericit bărbatul care nu a umblat în sfatul necredincioşilor este un cuvânt care se poate spune abia după ce omul moare, nu înainte. Din acest motiv, textul nu este la prezent, „care nu umblă în sfatul necredincioşilor”, pentru că nu poţi fi fericit când faci lucrul acesta, ci de abia la sfârşitul vieţii: „Fericit eşti că nu ai umblat în sfatul necredincioşilor, tu nu ai făcut”, ca şi cum ai privi de dincolo de viaţă. Abia atunci se va putea spune: „Da, eşti fericit”.

Bărbatul şi femeia

Un alt aspect important este redat de sintagma fericit bărbatul, prin care se înţelege şi bărbatul, şi femeia pentru că bărbat şi femeie l-a făcut Dumnezeu pe om şi nu putem să-i gândim despărţiţi; aşa cum atunci când spunem Dumnezeu, înţelegem şi Fiul, şi Duhul Sfânt, sau când spunem Fiul, înţelegem şi Tatăl, şi Duhul Sfânt. La fel, şi bărbatul înseamnă întreaga fire umană, natura umană, unde nici nu se pune problema unei despărţiri sau diferenţieri calitative. Există multe prejudecăţi în acest sens, unii considerând că femeia nu poate fi fericită, că ea nu are cale spre virtute, că ea nu are osteneala în privinţa aceasta sau nu are rost să o aibă pentru că, oricum, va rămâne o păcătoasă. Nici unul dintre părinţi nu a interpretat aşa aici. Dimpotrivă, e vorba, de fapt, de acelaşi tip de bărbat despre care zice Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre bărbatul desăvârşit în Hristos. Acesta are în vedere faptul că trebuie să ajungem la acea măsură deplină a omului şi, astfel, vorbeşte despre tot omul, despre femei, bărbaţi, asemănându-l pe tot omul cu Hristos, care a fost bărbat desăvârşit, deplin, întreg, fără păcat, un Om în toată plinătatea cuvântului. Acest înţeles al bărbatului apare şi aici în primul psalm, adică nu numai bărbatului i se dă această fericire, ci şi femeii.

Trei trepte ale căderii

În continuare, sunt aceste trei tipuri umane, trei tipuri de cădere sau de trepte ale căderii: sfatul necredincioşilor, calea păcătoşilor şi scaunul ucigaşilor, al pierzătorilor sau al hulitorilor, în funcţie de traducere. Unii părinţi insistă asupra acestor trei forme sau trepte de cădere şi încearcă să le identifice.

Sfântul Vasile cel Mare spune despre prima formă a necredincioşilor că aceştia sunt cei care nu cred în Dumnezeu (ateii) sau care cred în mai mulţi dumnezei (politeiştii). Tot în această categorie se încadrează şi cei nepăsători şi indiferenţi faţă de Dumnezeu. Nu îi interesează şi astfel tot necredincioşi se numesc. Acest sfat al necredincioşilor este prima treaptă a căderii. Aceasta ne îndeamnă să nu stăm în sfat cu ei, în adunarea lor sau sub îndrumarea lor, nici măcar din motive misionare sau de evlavie. Opusul poate fi o mare greşeală pentru că atunci călcăm cuvântul lui Dumnezeu care zice: „nu staţi împotriva răului”. A da mărturie este un lucru diferit, dar şi aceasta ar trebui să se întâmple îndeosebi când suntem forţaţi sau chemaţi fără a găsi cale singuri de a sta la sfat cu ei. Acest sfat are în sine un înţeles de tăinuire cu ei, discuţii aproape familiare cu ei, o punere în comun care deja strecoară greşelile, îndoielile, aşa cum a stat Eva şi Adam cu diavolul la sfat şi deja s-au strecurat în mintea lor anumite îndoieli şi false păreri. Ei, de fapt, nu au mai crezut în Dumnezeu aşa cum trebuiau să creadă. Aceasta este prima formă de cădere.

După ce stai în sfatul necredincioşilor se strecoară îndoiala în inima ta, începi să laşi garda jos, devii lax în strădania morală de a ţine de anumite principii, nu mai găseşti motiv interior pentru a nu mai face anumite păcate. Dacă ai îndoieli faţă de Dumnezeu, ce te mai ţine? Aşa cum zicea Dostoievski, „dacă Dumnezeu nu există, atunci totul e permis”. Iar dacă Dumnezeu în chipul în care îl ştiu eu nu există, sau dacă eu oricum am îndoieli asupra Lui, nu mă mai interesează să ţin nimic. Aceasta e a doua treaptă, iar pe/în calea păcătoşilor nu a umblat. E o cale largă; începi cu un anumit păcat, îl înveţi şi pe altul, ajungi sa le faci pe toate. E asemănător situaţiei în care doi oameni merg pe o cale şi învaţă unul de la altul toate greşelile şi obiceiurile rele; se începe cu o vorbă, cu un zâmbet ironic sau cu o înjurătură şi se ajunge până la lucrurile cele mai urâte. Aceasta este calea păcătoşilor. Lucrarea în sine a păcatului, a fără-de-legii, indiferent cât de duhovnicesc sau neduhovnicesc este motivul, este o călătorie cu păcatul pe calea vieţii, o călătorie care strică sufletul, îl întunecă, face să îi devină păcatul a doua fire.

Dar, cea mai gravă şi cea mai urâtă este a treia treaptă a căderii, a scaunului hulitorilor sau a pierzătorilor sau a ucigaşilor. Sfântul Vasile cel Mare spune că aceasta este o treaptă care nu înseamnă numai a face păcatul în sine, ci e o vreme a corupţiei, în care, tu, făcând păcatul, îi îndemni şi pe alţii. Sau, mai degrabă, înseamnă a sta în preajma celor care, făcând păcatul, îi corup şi pe alţii, îi ucid şi pe alţii în jur, îi îndeamnă şi pe alţii la rău. Să stai pe scaunul pierzătorilor înseamnă a te instala, a te consolida, ştiind ce faci, pe calea răului; iar de pe acel scaun să-i atragi cu toată puterea şi viclenia pe ceilalţi, pe aproapele, pe calea pierzaniei. Înseamnă opoziţia făţişă faţă de Dumnezeu, a te zidi după chipul şi lucrarea diavolului.

Aşa e lumea

Păcatul a ajuns să fie o modă, iar dacă nu eşti de părerea celor acaparaţi de modă şi în duhul lor, eşti socotit nefiresc, deplasat, răuvoitor; aşa e lumea în care trăim noi acum. Chiar şi pe vremea comunistă anumite păcate şi căderi erau considerate o imoralitate, desfrânarea şi pornografia fiind un păcat şi pentru ei. Dar, acum, lucrurile au ajuns la al treilea stadiu, al corupătorilor, al hulitorilor, al ucigaşilor. Acest lucru arată şi o decădere a celui care, pe de o parte, a căzut, călătorind de la sfatul cu necredincioşii pe calea păcătoşilor şi ajungând pe scaun cu hulitorii şi cu corupătorii. Pe de altă parte, arată lucrarea diavolului, care începe cu puţin şi continuă tot mai mult până te face praf şi pulbere, oferindu-ţi un chip de mândrie, de încredere în ceea ce faci, astfel încât nu mai ai urmă de durere, de gând că poate totuşi nu e bine. Dimpotrivă, aceşti oameni propovăduiesc tuturor aceste lucruri, îi batjocoresc pe toţi cei care nu fac la fel, îi învaţă şi pe alţii să le facă, li se pare că este cu atât mai bine cu cât mai mulţi le urmează pe cale. Ajung să fie asemenea diavolului care aşa face. Se construieşte un scaun al mândriei, al băţoşeniei, al aşezării definitive în starea aceea de unde aproape că nu mai există cale de scăpare…

De abia când ai trecut de toate aceste ispite şi abia la sfârşitul vieţii, dincolo de porţile morţii, se poate spune despre tine şi cei asemenea: „Fericiţi cei care nu au făcut toate acestea”.

 

Text: Părintele Ciprian Negreanu

Foto 1: Marius Samoilă

Foto 2: Călin Nemeş

Arthos, nr. 1(1)/2013

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.