Recenzii

Pasul fluturelui

Andrei Tarkovski, vestitor al zilei a opta

„În filmele mele nu este nimic întâmplător”. Fermitatea acestor cuvinte ale lui Andrei Tarkovski poate pune pe gânduri. Un alt regizor rus, Andrei Koncealovski, trecut de 75 de ani, spune: „Tarkovski vedea ceea ce nimeni nu putea vedea. Tocmai din cauza aceasta nu poţi avea o şcoală a lui Tarkovski”. Într-adevăr, felul în care Tarkovski vede lumea este unic, cu totul necunoscut majorităţii covârşitoare a regizorilor, deoarece percepţia şi înţelegerea sa sunt dintr-un alt plan al existenţei. Această pătrundere străvăzătoare stă la temelia întregii sale creaţii cinematografice.

Cel dintâi lungmetraj al lui Andrei Tarkovski este Copilăria lui Ivan. Prin coloana sonoră, filmul începe înainte de a începe, încă de când e prezentat genericul Casei de filme Mosfilm. Se aude cucul cântând de câteva ori. Prima imagine din film: Ivan dincolo de o pânză de păianjen aflată într-un pin tânăr. Apoi, băiatul bălai se îndepărtează şi noi suntem purtaţi cu privirea spre vârful pinului, în plan îndepărtat ivindu-se şi copilul. În următorul cadru, suntem puşi faţă în faţă cu o capră legată în partea stângă. Apoi, Ivan îşi începe căutarea, alergând printr-o pădure străbătută de lumină. Într-o poiană, privirile i se întâlnesc cu un fluture şi îl urmează.

Râde. Se bucură din tot sufletul. Întru această bucurie îşi ia zborul, trupul său înălţându-se de la pământ şi adiind cu creştetul capului şi cu mâna stângă coroana copacilor. După ce a ajuns sus, pluteşte un răstimp şi apoi începe coborârea. Printre crengile copacilor, o zăreşte pe mama sa pe un drum, ducând o găleată cu apă de la o fântână din apropiere. În coborârea sa, Ivan ajunge într-o adâncitură, un şanţ mare din pădure, în care se văd rădăcinile copacilor. Aici, pe o rădăcină, odihneşte fluturele. Băiatul îl priveşte cu mirare. O rază de soare îi dogoreşte faţa şi privirea şi îşi duce mâna dreaptă către frunte, spre a-şi umbri ochii. Apoi începe să alerge, ajungând-o din urmă pe mama sa. Când îl aude, aceasta pune jos găleata şi îl aşteaptă. Ivan se apropie şi se aşază în genunchi pentru a bea apă din găleată. Lângă el se află un copăcel, un mic salcâm. După ce a băut apă, băiatul îşi ridică privirea spre mama lui şi îi spune că este un cuc în împrejurimi. Ea îi zâmbeşte şi îşi duce mâna la frunte pentru a-şi şterge sudoarea. Astfel se încheie cel dintâi vis al lui Ivan.

Atunci când mergem pe jos, din pricina paşilor pe care îi facem, înălţimea la care se află creştetul nostru nu este aceeaşi. Când picioarele sunt alături, adică pasul este încheiat, capul nostru este mai sus decât atunci când avem un picior înainte pentru a păşi. Astfel, traseul pe care îl descrie creştetul nostru nu este o linie dreaptă, ci una ondulată. Practic, capul nostru coboară puţin la fiecare deschidere pentru pas, ca apoi să se înalţe iarăşi când pasul e încheiat. Nu percepem această variaţie de înălţime la noi înşine deoarece suntem oarecum păcăliţi de continuitatea percepţiei mijlocite de văz. Însă putem observa şi urmări acest lucru la orice persoană care se află în mers.

Aceeaşi oscilaţie ascendentă şi descendentă o are şi fluturele când zboară. Când îşi deschide aripile, se înalţă puţin, iar când le închide, coboară. Frumuseţea şi delicateţea zborului fluturilor ne sunt cunoscute tuturor. Visul lui Ivan este adevărat. Dar pentru că oamenii dorm, adevărul trebuie arătat ca vis. După ce băiatul se întâlneşte cu fluturele, se umple de bucurie. Râde, minunându-se de frumuseţea lui, bucurându-se de taină. Tocmai acest lucru se preschimbă în putere care îl desprinde de pământ. Se înalţă, ajungând deasupra copacilor, şi apoi coboară până în străfundurile în care aceştia îşi au rădăcinile. Călăuză în această pogorâre îi este fluturele, care, ca un adevărat înaintemergător, se odihneşte pe o rădăcină. L-a învăţat pe Ivan ce este un pas şi i-a arătat că aceeaşi taină este sădită şi în copaci: „N-ai fost înălţat până la cer? Până la iad te vei coborî” (Matei 11, 23).

În acest fel a creat şi creează în noi Andrei Tarkovski. Filmele sale sunt nesomnul delicateţii văzătoare. Pasul fluturelui.

 

Text: Călin Nemeş

Arthos, nr. 1(1)/2013

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.