Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Adăugat pe Aug 25, 2015 in Sinaxar | 0 comentarii

Slăvitul Voievod cărturar şi teolog  Neagoe Basarab

Slăvitul Voievod cărturar şi teolog Neagoe Basarab

Despre autorul Învăţăturilor… către fiul său Teodosie cu toţii am auzit în context literar măcar atunci când eram elevi. Câţi oare însă îl cunosc pe Neagoe Basarab ca fiind ctitorul bisericii de la Mănăstirea Curtea de Argeş? Mult prea puţini. Cei mai mulţi relaţionează numele vestitului voievod cu legenda meşterului Manole, capodoperă care impresionează prin tragismul sacrificiului personajelor principale şi care avea să devină şi mai cunoscută după culegerea şi publicarea ei, la 1852, de către Vasile Alecsandri sub numele de Monastirea Argeşului.

Aşadar, câţi dintre noi punem în corelaţie numele vrednicului de pomenire voievod al Ţării Româneşti cu importanţa operei sale? O operă despre care vrednicul de pomenire vlădică Antonie al Ardealului scria profetic încă din 1981: „din elogiile care i s-au adresat s-ar putea alcătui un Imn Acatist de mare frumuseţe. Se scrie despre el ca în Balada despre Mânăstirea de la Argeş” (în Dascăli de cuget şi simţire românească, p. 35). Iar acest acatist s-a materializat după 27 de ani, în iulie 8 zile, leatul 2008, atunci când Biserica a hotărât cinstirea şi preamărirea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, pentru faptele sale sfinte şi înflorirea vieţii spirituale şi duhovniceşti ortodoxe din Ţara Românească.

Copilăria

Voievodul a văzut lumina lumii la sfârşitul secolului XV, în 1481 sau 1482, în împrejurări acoperite de mister, pe care istoricii noştri încă nu le-au lămurit în mod desăvârşit. Unii susţin că era fiul marelui vornic, boierul Pârvu Craiovescu, şi al soţiei acestuia Neaga, iar după alţii, al lui Basarab al IV-lea cel Tânăr, „Ţepeluş”. Cert este că a crescut în casa boierului Pârvu, unde a şi primit, aşa cum era moda vremii, iniţierea în cele şapte arte liberale, definite de Martianus Capella în secolul V d. Hr., ca fiind: gramatica, dialectica, retorica, geometria, aritmetica, astronomia şi muzica, arte care transmiteau cultură generală, ajutând pe cel care le primea să gândească raţional şi critic, dezvoltându-i capacităţile intelectuale. Stăpânea foarte bine şi limbile latină, greacă, slavonă şi sârbă.

Căsătoria

Mitropolitul Maxim reuşeşte să-şi căsătorească nepoata, Despina Miliţa Elena, cu tânărul Neagoe la 1504 pe când acesta era postelnic. Astfel, se restabileşte o altă legătură directă cu tradiţia politică balcanică, fiind, după Ştefan cel Mare (soţul Evdochiei de Kiev şi al Mariei de Mangop), al doilea domn român ce-şi ia o soţie care avea în spate un întreg trecut politic şi o veche tradiţie, ea fiind o descendentă a familiei imperiale bizantine Cantacuzino şi fiică de despot sârb. Din această căsătorie se vor naşte trei băieţi şi trei fete, dar numai trei (Teodosie, Ruxandra şi Stana) au ajuns la vremea maturităţii. Despina Miliţa Elena, fiică de despot, soţie de domnitor, mamă, soacră şi cumnată de voievod, a trecut la Domnul la 30 ianuarie 1554, la Sibiu, fiind răpusă de ciumă şi suferind foarte mult după pierderea tuturor celor dragi. Înainte de moarte a îmbrăcat haina monahală, fiind călugărită la schitul Ostrov cu numele monahal de maica Platonida.

Prietenia cu Patriarhul Nifon

Prietenia cu Patriarhul Nifon al II-lea al Constantinopolului, după ce a fost alungat de Radu cel Mare de la Mitropolia din Târgovişte în 1505, îi va fi benefică atât pentru viaţa sa duhovnicească, cât şi pentru cea teologico-dogmatică din care vor rezulta mai târziu Învăţăturile sale către fiul său Teodosie, opera care l-a condamnat să rămână veşnic în panteonul marilor scriitori teologi, literaţi şi gânditori ai vremii. Patriarhul Nifon, retras la Athos, în Mănăstirea Dionisiu, va forma acolo ca ultim ucenic pe monahul Gavriil Protul, viitorul „protos” al Sfântului Munte şi din opera căruia vom afla mai târziu faptele de vrednică amintire ale sfinţitului nostru voievod.

Nifon va fi înlocuit în funcţia de conducător suprem al Bisericii de Maxim Brancovici, care primeşte oficial titlul de mitropolit al Ţării Româneşti, titlu pe care Nifon nu-l purtase deoarece aceasta ar fi însemnat o diminuare a rangului său patriarhal. Întru mare cinstire a dascălului său, Neagoe va obţine atât de la patriarhia ecumenică, cât şi de la celelalte patriarhii, canonizarea lui Nifon, la doar câţiva ani de la moartea lui, caz foarte rar în Biserică. Aşadar, pe 16 august 1517, a doua zi după slujba de sfinţire a bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş, are loc prima canonizare cunoscută la noi în ţară.

Domnia

La 31 de ani, Neagoe a ocupat tronul Basarabilor, domnind în perioada 23 ianuarie 1512 – 15 septembrie 1521. După încoronarea de la Bucureşti, din 8 februarie 1512, el „luo coroana şi scaunul a toată Ţara Rumânească”, zice Gavriil Protul, primul său act oficial păstrat fiind emis la 20 februarie 1512. În acest act deja se regăseşte titulatura domnească „Io Basarab voievod şi domn”. Politic îi va urma lui Ştefan cel Mare – de a menţine pacea fără vărsare de sânge –, rămânând astfel vasal al Imperiului Otoman. Diplomatic însă, a încercat să menţină relaţii de prietenie cu Ungaria, încercând să stabilească şi relaţii de bună înţelegere cu Veneţia şi Roma şi chiar să medieze conflictul dintre creştinii ortodocşi şi catolici.

Deşi a domnit numai nouă ani şi jumătate, Neagoe Basarab rămâne în istorie ca un ilustru cărturar şi ctitor de biserici monumentale de o excelentă realizare artistică. A încurajat dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, artele şi cărturăria. Întreaga şi bogata activitate ctitoricească a domnitorului român este cuprinsă în lucrarea Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale Părintelui nostru Nifon Patriarhul Ţarigradului, care au strălucit între multe patemi şi ispite în Ţarigrad şi în Ţara Muntenească, scrisă de chir Gavriil Protul, adecă mai marele Sfetagorei.

Ctitor şi iubitor de mănăstiri

A făcut donaţii generoase mănăstirilor ortodoxe din Muntele Athos, dar şi celor de pe meleagurile natale. Pe lângă renovări, daruri de obiecte de cult şi zidiri, se adaugă danii anuale aproape la toate chinoviile monahale. Astfel, din cele 95 de acte emise de Neagoe Basarab, 50 se referă la biserici. Dintre ele, 34 sunt acte de danie, care cuprind fie întărirea unor donaţii mai vechi, fie repararea unor biserici.

Cât priveşte ctitoria sa de suflet, Curtea de Argeş, aceasta a fost începută în 1514, din dorinţa de a crea un monument fără de asemănare, lucrările încheindu-se trei ani mai târziu, la 7 ianuarie 1517, când o va numi „mănăstirea domniei mele de la Argeş” şi în care va muta şi moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia. Din lipsă de bani, cu tot sacrificiul podoabelor şi bijuteriilor doamnei sale, dar şi din lipsă de zile, zugrăvirea bisericii nu s-a mai terminat, căci pisania din biserică, pe faţa dinspre altar a uşii prin care se intră în naos, spune: „…Io Neagoe Voievod din temelie ridicat-am acest sfânt şi dumnezeiesc locaş al Adormirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi am început a-l zugrăvi şi nu l-am sfârşit, ducându-mă în veşnicul locaş. Rog pe acela ce Dumnezeu îl va înălţa după mine, să-l săvârşească şi să zugrăvească chipul lui unde eu am poruncit”. La sfinţirea măreţei Catedrale de la Argeş, festivităţile au atins proporţii de neimaginat în Ţara Românească.

Distins teolog cu renume peste veacuri

Reputaţia lui morală a fost fără de pată, iar viaţa l-a încercat din greu, dar a primit totul creştineşte, fără a se plânge. Mama i-a murit, a îngropat doi fii şi o fată, iar ultimul fiu rămas era nevârstnic atunci când voievodul a fost încercat de boala fără leac, tuberculoza. Ameninţarea morţii l-a determinat să îşi lase învăţătura către fiul său în formă scrisă, voievodul de la Argeş devenind cel mai mare scriitor al românilor în epoca veche şi întâiul teolog şi scriitor duhovnicesc al românilor. A răspuns certitudinii sfârşitului, încordându-se din toate puterile în elaborarea unui măreţ testament în câteva sute de pagini ce reprezintă întâia capodoperă de valoare universală a culturii române.

Acest testament – cunoscut cu numele de Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie – este scris în slavonă între 1513 – 1521, la 1654 circulând deja în română. Învăţăturile au părut la rândul lor o minune, greu de primit pentru critica literară din cauza asemănării cu Pildele lui Solomon, care duceau cu gândul la un autor din tagma bisericească, nicidecum la unul de viţă nobilă. Şi totuşi atât de importantă şi bine aşezată a fost această scriere, încât a fost plagiată aproape imediat după apariţie, pentru a sluji scopurilor lui Ivan al IV-lea, numit „cel Groaznic”, şi primul care s-a intitulat „ţar”, în procedura de recunoaştere oficială a acestuia ca bazileu de către Patriarhul Constantinopolului.

Adormirea voievodului

A fost înmormântat în biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, iar pe piatra de mormânt se aminteşte: „A răposat robul lui Dumnezeu Io Neagoe Voievod şi Domn a toată Ţara Românească şi a părţilor dunărene, în luna lui Septembrie 15 zile, anul 7029 (1521), crugul soarelui 26, crugul lunii 15, temelia 18. A domnit 9 ani şi jumătate. Şi rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic şi lăcaşul oaselor mele, ca să fie nestricat“ (N. Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, p. 33).

Să ne mai întrebăm care să fi fost motivele pentru care Domnitorul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, a fost trecut în rândul sfinţilor? Care să fie textul sau faptele care ne îndreptăţesc să-l considerăm sfânt pe Neagoe Vodă Basarab? Pare că ne răspunde de peste vremi tot cronicarul Gavriil Protul, mai-marele călugărilor athoniţi, în Viaţa Sfântului Nifon: „Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit?… Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi mai vârtos pe cei ce se înstrăinau prin pustii şi prin peşteri şi prin schituri fără de nici o scumpete îi hrănea. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele Său şi ploaia şi peste cei buni, şi peste cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie”.

Iar în slovele pisaniei, ce se află aşezată pe faţada de apus în partea dreaptă a intrării în pronaos, însuşi domnitorul mărturiseşte crezul său: „…iată şi eu m-am sârguit nu numai a cârmui această împărăţie, ci şi a iubi pre Domnul din tot sufletul, fapte bune făcând”; iar mai departe: „Pentru că eu, domnule şi unsule, după moartea mea nu aştept de la nimeni pomenire să am decât de la domnia ta, iar domnia ta, să ai pomenire în împărăţia cerului, unde bucuria este netrecătoare şi fericirea fără de sfârşit, care va să fie, amin”. Şi, astfel, vrednica sa pomenire o facem din an în an la 26 septembrie.

Bibliografie:
Dr. Antonie Plămădeală Episcopul Buzăului, Dascăli de cuget şi simţire românească, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1981;
N. IorgaIstoria românilor în chipuri şi icoane,Humanitas, 2012;
Pentru citatele folosite din următoarele surse ce redau opera lui Gavriil Protul despre viaţa Sf. Nifon:
http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/viata_sf_nifon_patriarhul.htm sau
ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Nifon%20-%20Viata.pdf.

Text și desen: Henorel Nica

Arthos, nr. 3(3)/2013

 

Răspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>