Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Adăugat pe Dec 22, 2014 in Sinaxar | 0 comentarii

Sinaxar pentru Ştefan cel Mare şi Sfânt

Sinaxar pentru Ştefan cel Mare şi Sfânt

A scrie despre viaţa unui sfânt e o mare provocare pentru un creştin şi, cu atât mai mult, pentru un om de rând… Dar a scrie despre viaţa unuia ca Ştefan cel Mare şi Sfânt este, poate, o provocare cu atât mai mare, cu cât personalitatea acestuia trece peste tiparele obişnuite!

Când aflăm despre un sfânt, ne aşteptăm să auzim în primul rând despre minunile săvârşite de acesta. În cazul lui Ştefan însă, pornim cei mai mulţi dintre noi cu anumite prejudecăţi căpătate în primul rând în şcoală şi mai apoi din folclorul care circulă din abundenţă printre noi, uitând de apărătorul creştinătăţii care a fost şi care, din acest punct de vedere, nu este cu nimic mai prejos de Constantin cel Mare.

Ştefan cel Mare şi-a închinat toată viaţa apărării creştinătăţii, fapt cu atât mai meritoriu cu cât era un ortodox într-o mare lume catolică, un urmaş demn al împăraţilor bizantini (cu care, de altfel, s-a şi înrudit prin a doua soţie a sa, Maria de Mangop, descendentă a Comnenilor). Rolul crucial de apărător al creştinătăţii este recunoscut în epocă, chiar papa Sixt al IV-lea fiind nevoit a-l recunoaşte ca „Athleta Christi – atlet al lui Hristos”! (Al. Husar, Atletha Christi, în M.M.S. 7-8-1979, p. 503-529. „Ma sebbene che Stefano, come un vero atleta della fede cristiana, e disposto a resistere alla perfidia ed agli attacchi dei Turchi.”). Acel creştinism catolic din care mai târziu se va naşte ideea morţii lui Dumnezeu, acei fraţi catolici care l-au trădat de atâtea ori…

Da, e adevărat că avem, pe de o parte, un Ştefan obişnuit care cu cei 47 de ani de cârmuire are cea mai extinsă domnie a evului mediu românesc. Are trei soţii legitime şi una de suflet – şi, poate pentru păcatele sale, îi vor muri două dintre soţii şi trei dintre copii. Pe de altă parte, aceluiaşi Ştefan uităm să-i acordăm cinstea care i se cuvine pentru faptele de care s-a învrednicit de cununa sfinţeniei, pentru faptele sale de apărător al lui Hristos pentru Europa şi pentru Ortodoxie pe plaiurile româneşti. Astfel, Sigismund al Poloniei, într-o scrisoare către arhiepiscopul catolic de Leapolle, recunoaşte în Ştefan un „patron al Ortodoxiei în regiunile ucrainene de sub stăpânirea polonilor catolici.” (Constantin Rezachevici, Bogdan al II-lea în Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001, p. 513-521).

Sfântul Ştefan a purtat 44 de expediţii sau lupte împotriva turcilor, tătarilor, polonilor şi ungurilor, ne zice arhidiaconul Paul de Alep, amintind în acelaşi timp de acelaşi număr de ctitorii ale domnitorului, informaţii ce le găsim şi la Grigore Ureche. Potrivit pisaniilor existente, până azi au dăinuit 18 biserici din cele ctitorite de el. Aceste ctitorii sunt închinate cu predilecţie sfinţilor militari, precum Sfântul Gheorghe, Sfântul Procopie, Arhanghelul Mihail, dar şi Sfintei Cruci, Maicii Sfinte sau Persoanelor Treimice. Tradiţia orală a poporului spune că în bătălie întotdeauna de-a dreapta lui era un arhanghel cu sabie de foc care îl păzea şi îl apăra şi de aceea zidea biserici şi mănăstiri, iar Dumnezeu era mereu în ajutorul lui şi nu îl părăsea.

Căsătoria domnitorului cu Maria de Mangop din neamul Paleologilor la 14 septembrie 1472 este probabil o cununie pusă sub semnul Înălţării Sfintei Cruci, probabil şi cu speranţa că Suceava va fi un nou Constantinopol. Acest fapt este legat şi de atribuirea denumirii de „ţar” al ţării Moldovalahiei, o formulă întâlnită în corespondenţa grecească unde este numit „tis Moldovlahias”, precum şi de faptul înrudirii sale directe cu neamul împăraţilor bizantini.

În acest context e bine să amintim că Ştefan atribuia atât victoriile, cât şi înfrângerile voii divine şi rânduielii lui Dumnezeu, aşa cum în Vechiul Testament găsim această atitudine la dreptul Iov. „Eu şi curtea mea am făcut ce mi-a stat prin putinţă şi s-a întâmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele Lui.” (N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare povestită neamului românesc, Bucureşti, 1904, p. 179).

Credinţa şi evlavia domnitorului se descoperă şi în pocăinţa ce o face după lupta de la Vaslui, când timp de patru zile ţine un post aspru de pâine şi apă şi face un pelerinaj cu picioarele desculţe, după care ridică biserica de la Războieni în memoria soldaţilor ce s-au jertfit, chiar pe locul osemintelor acestora, ca un mausoleum de sfântă cinstire a martirajului lor. Iar pentru ca portretul acestuia să fie deplin, ar fi bine de subliniat caracterizarea elogioasă pe care i-o face însuşi papa Sixt al IV-lea la 13 ianuarie 1477 prin Bula Redemptor noster – Răscumpărătorul nostru: „Cum deci, precum o ştiu toate naţiile pământului, neamul fără de lege al turcilor nu încetează a unelti în contra credinţei ortodoxe şi […] şi mai ales în contra iubitului fiu, nobilul bărbat, Ştefan voievod şi a stăpânirilor sale care se află în regiunile mărginaşe cu turcii, pentru ca, supunându-le aceste spurcatei lor tiranii, să li se deschidă mai uşor drumul spre ţările celorlalţi creştini şi deşi sus-numitul Ştefan, ca un adevărat atlet al credinţei creştine, e dispus să reziste perfidiei şi atacurilor turcilor înşişi, totuşi, pentru susţinerea unei poveri atât de grele şi pentru a o duce la bun sfârşit, singurele lui puteri nu sunt suficiente, ci către acelea sunt necesare nu puţin averile şi ajutoarele creştinilor, care sau să contribuiască cu bunurile date lor de Dumnezeu sau să se alăture personal, mergând să lupte în armata pregătită de însuşi Ştefan, pentru ca, în sfârşit, câineasca turbare a turcilor să poată fi înfrântă şi alungată de la hotarele creştinilor şi ca să li se taie aceloraşi turci curajul şi îndrăzneala blestemată de a prigoni pe creştini…”.

Calitatea lui Ştefan de apărător al credinţei lui Hristos îl va face pe arhidiaconul catolic din Polonia, Maciej Staryjkowski, să consemneze în 1574-1575: „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt” (Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 149 şi Călători străini despre Ţările Române, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 449-450), idee pe care o reia mai târziu şi Grigore Ureche în a sa Cronică: „Ce după moartea lui, până astăzi îi zice sveti (sfântul) Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu că el încâ a fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni, nici mai nainte, nici dupa aceia n-au ajunsu” (Grigore Ureche, Letopiseţul Tării Moldovei, ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 120-121). Vedem aici o adevărată canonizare populară.

Primul care menţionează din tradiţie că Sfântul Ştefan ar fi avut 71 de ani la sfârşitul vieţii, este istoricul grec Dionisie Fotino, stabilit în Ţara Românească la începutul secolui al XIX-lea (Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, vol. III, Bucureşti, 1859, p. 38). După care aflăm şi că „s-a strămutat la viaţa veşnică Marţi 2 iulie 1504, ca la trei ceasuri din zi”, după relatarea precisă a cronicii domneşti (Ion Bogdan, Cronicile slavo-române din secolul XV-XVI, Bucureşti, 1959, p. 13, 22), adică la orele 8,30 dimineaţa, chiar dacă pe acoperământul de mormânt este indicată o altă oră a morţii marelui domnitor „ceasul al patrulea din zi” adică ora 9,30 (Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p. 310). Iar atunci „…pe mormântul lui a ars timp de trei zile şi trei nopţi, o lumină pe care n-o aprinsese nimeni”, o mărturie care se poate constitui într-o adeverire vizibilă a sfinţeniei sale (N. Iorga, Istoria lui Şefan cel Mare, Bucureşti, 1966, p. 247).

Ultimele cuvinte ale lui Ştefan cel Mare se constituie într-un minunat testament: „Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti, nu au putut-o sminti, ci am rămas pe piatra care este însuşi Hristos, pe a căruia cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o, nădejde nesmintită printr-însa la părintele veacurilor având, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt.” (Vartolomeu Măzăreanu, Cuvânt de pomenire vechiului Ştefan cel mare, domnul Moldovei, Bucureşti, 1904, p. 29).

 

Text: Henorel Nica

Foto: Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Humor,

din anul 1473 (detaliu), sursă foto: crestinortodox.ro

Arthos, nr. 1(1)/2013

Răspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>