Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Adăugat pe Ian 14, 2015 in Psihologie | 0 comentarii

În spatele tăcerii

În spatele tăcerii

Depresia şi tendinţele suicidare

În societatea actuală deprimarea a devenit tot mai prevalentă, ajungând să fie numită boala secolului XXI. Articolul de faţă îşi propune să răspundă la câteva întrebări care ne vin în minte când auzim despre cazuri de suicid şi să prezinte câteva cadre din existenţa unui tânăr îndreptat înspre şedinţele mele de psihoterapie în urma încercării de a-şi pune capăt vieţii şi lumii sale interioare.

De la început trebuie avut în vedere faptul că depresia nu se referă la fluctuaţiile de scurtă durată ale dispoziţiei, ci la o afectare clinică a stărilor emoţionale, cu influenţe în mai multe domenii de funcţionare. Chiar şi aşa, depresia se resimte în întreaga lume, afectând la ora actuală aproximativ 350 de milioane de persoane, conform datelor publicate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii.

Cea mai gravă consecinţă a depresiei netratate este suicidul – cauza decesului a peste 1 milion de persoane anual. 33% dintre persoanele cu ideaţie suicidară îşi fac un plan de suicid şi 29% îl pun în aplicare. Printre motivele pentru tentativa de suicid se numără dorinţa de a muri, nevoia de a se elibera dintr-o stare mentală foarte apăsătoare, dorinţa de a scăpa dintr-o situaţie aparent imposibilă şi încercarea de a atrage atenţia cu privire la stările emoţionale personale.

Ce se poate face?

Studiile recente din acest domeniu au arătat că abilităţile scăzute de rezolvare de probleme ale unei persoane contribuie semnificativ la decizia pentru suicid. Astfel, abordările terapeutice actuale se axează pe dezvoltarea acestor abilităţi, pe învăţarea pacientului să genereze cât mai multe soluţii pentru probleme, să analizeze avantajele şi dezavantajele fiecărei soluţii şi să realizeze că sunt multe variante de a face faţă factorilor de stres (stresorilor).

Dincolo de partea teoretică şi statistică, o problemă aferentă majoră pe care am observat-o în practică este faptul că de multe ori persoanele cu depresie se ascund în spatele tăcerii. Nu au curajul să vorbească despre aceasta, nu au cui să îi spună, se ruşinează de propriile lor stări.

Mulţi dintre cei care suferă de depresie nu au acces la ajutor specializat. Totuşi, consider că fiecare dintre noi poate oferi puţin ajutor aproapelui nostru. De multe ori suportul social şi emoţional şi empatia sinceră pot opri alunecarea pe panta depresiei. Pot rupe tăcerea. Cum spunea şi Constantin Noica, dragostea unuia singur este, până la urmă, mai puternică decât indiferenţa tuturor.

Situaţia lui Andrei, slugă în secolul XXI

L-am avut în consiliere pe un tânăr care însă nu a avut parte de dragostea şi grija niciunei persoane până acum şi consider că povestea sa trebuie spusă mai departe. Andrei a ajuns la mine fără voia sa, după o tentativă de suicid. Avea mâinile foarte muncite, umerii aplecaţi, ochii blânzi.

„Aşa m-a dat mama de la început, ca slugă”, mi-a spus, lăsându-şi privirea în jos. Nu mă priveşte niciodată în ochi atunci când vorbeşte despre copilăria sa. Se teme, parcă, să nu citesc pe chipul său mai mult decât mă lasă cuvintele să înţeleg. Am avut nevoie de multe întâlniri până să aflu puţin din povestea sa. După 19 ani de tăcere este greu să vorbeşti, să vorbeşti despre tine. Întâlnirile noastre de consiliere au fost uneori lungi tăceri, în care el încerca să înţeleagă ce doresc, de ce îl întreabă cineva despre el, despre trecutul său, de ce i-ar păsa cuiva.

In spatele tacerii-Dragos Ludusan

De când îşi aminteşte, Andrei a fost lăsat de mama sa la diferite familii de la ţară pentru a munci. A fost singur, mereu în alt sat. Copilăria şi-a petrecut-o cu oile la păscut – în tăcere. Uneori mă întreb la ce s-a gândit în tot timpul acesta, cum a putut face faţă unei tăceri lungi cât o copilărie. Îl întreb. Şi râde. Dar nu spune nimic.

Până la 7 ani, câmpul şi animalele i-au fost părinţi şi fraţi. Într-o vară, mama sa a făcut o înţelegere cu alţi oameni şi Andrei a fost mutat într-o nouă familie, singura în care s-a simţit mai mult decât o slugă. Avea aceleaşi atribuţii, acelaşi fel de muncă, dar ceva în inima sa a fost diferit. Nu ştie să îmi explice. Dar înţeleg.

Schimbările însă au continuat. Într-o zi, fără să îşi poată lua rămas bun de la cei pe care a învăţat să-i îndrăgească, mama sa l-a luat de la câmp şi l-a dus într-un loc nou, străin. Unde este şi acum. De data aceasta i-a promis că se va întoarce peste trei zile şi că va rămâne cu el. A aşteptat-o timp de zece ani.

Nu mi-am propus să vorbesc aici despre motivele pentru care Andrei a încercat să îşi ia viaţa la 18 ani, ci despre lumea unui om care nu îşi mai doreşte să trăiască… şi despre tăcerea lui. În fiecare tăcere de-a sa am auzit lumea lui vorbind. Animalele pe care le-a îngrijit, câmpul pe care l-a muncit.

Situaţia noastră

Uneori, când ni se pare că oamenii nu au voce, se poate să ne fi pierdut noi auzul. De cele mai multe ori actele de disperare ale celorlalţi sunt un strigăt mut de ajutor. Lumea noastră îşi ia multe înfăţişări şi ajunge să mintă oamenii. Să le spună că nu mai sunt soluţii, că nu a mai rămas decât moartea.

Am scris lucrurile acestea ca o chemare. Să spunem cele ce nu s-au spus, să vorbim celor care nu au avut pe nimeni să le vorbească, să ne pese de cei care au cunoscut doar nepăsarea. Să aducem la lumină sensul pentru care merită să trăim şi să murim, la timpul rânduit.

Text: Laura Luduşan

Foto: Dragoş Luduşan

Arthos, nr. 2(2)/2013

Răspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>